Lumina de paște!

S-a lăsat liniştea. Magazinele goale exprimă dezamăgirea de după sărbătoare. Au trecut petrecerile în iarba verde cu mormane de gunoi şi fumul grătarului unde mici gargantua în trening învârteau de zor fleaşca de carne zemoasă. Manelele şi drobul, mieii sacrificaţi, tăvălugul de cumpărători, au trecut ca un mic război cu victime în comă alcoolică, alimentară sau emoţională după lumina care s-a tot perindat pe sms-urile telefoanelor mobile cu să fie... să aveţi... paşte fericit....şi toţi iepuraşii ăia playboieni, penitenţa scurtă în faţa lumânării etc. Un întreg arsenal de sărbătoare. S-a încheiat intoxicaţia de ştiri cu românii care şi anul acesta vor respecta tradiţia (adică vor băga în ei ca sparţii), iepuraşul e foarte bogat cu exuberanţa reporteriţelor care vor carieră în jurnalism în faţa bătăii pe mâncare a românilor. Prostia dusă la exasperare a unei agitaţii demne de filmul 2012.
Printre altele a înviat şi Hristos. Dar ce importanţă are? A murit, a înviat gata s-a terminat cu superstiţia am ţinut posturile de peste an nu ne mai trebuie nimic, lumină am luat suntem asiguraţi pe tot anul. L-am păcălit încă o dată pe Dumnezeul deja ajuns moș Crăciun și Iepuraș în ochii multora, locul Lui a fost substituit, cererea pe piață e crudă, credința nu se bate pentru advertising dar rămânem totuși la speranța că la paștele viitor vom lua iar lumină. Mișto nu?

Terci şi mămăligă

Obişnuiţi din cărţile de istorie cu marile realizări ale românilor (de parcă eu nu aş fi), am fost imaginaţi ca un popor care a plătit tribut doar din ruşine pentru alţii dar oricum foarte independent, că tot ce ne-a ţinut uniţi ca naţiune a fost limba, cultura şi alte chestii tributare limbajului de lemn. Dar cum se ştie o imagine creată în cărţi de istorie de diferiţi aşa zişi istorici nu aveau de a face cu realitatea. După 89 s-a dovedit că lucrurile sunt mult mai josnice decât am fi crezut. Mămăliga nu explodează decât atunci când se mai face câte un miting în faţa palatului parlamentului doar atât cât ţine autorizaţia de miting sau atunci când un anumit tip de public simpatizează cu cei care au dosar penal pentru şpagă. Dar şpaga face parte din geneza românului care se trage la rându-i din Traian şi Decebal (oricum toate popoarele au o mamă noi avem doi taţi). Un exemplu rămâne protestul împotriva arestării primarului Craiovei, Antonie Solomon unde chiar s-au ţinut slujbe în biserica Ortodoxă pentru sufletul amărât cuprins de grele încercări sau susţinerea de către opinia publică împotriva arestării lui Gigi Becali şi altele la număr. În orice altă ţară civilizată dacă cineva este prins şi condamnat pentru anumite fapte ilicite în special la nivel politic nu mai are ce căuta pe lista candidaţilor în orice campanie electorală. România este ţara în care terciul fiind baza proteică de supravieţuire, se ajunge că indiferent ce ai face poţi fii ales oricând şi preşedinte şi primar, orice.

 Cum mă pot mândri că sunt român atunci? Întreb pe toţi care reprezintă 1% din cei 99% de manelişti (asta conform declaraţiilor preşedintelui şi cred că ştie ce spune nu degeaba are analişti şi tot felul de specialişti care să îi prezinte aceste statistici). Vreau un motiv plauzibil care să mă lumineze în ce constă de fapt valoarea mămăligii cu care am fost şi suntem obişnuiţi dar care nu mai explodează ci doar produce dezinterie.

ȚARA NE POARTĂ DE GRIJĂ SĂ NU DEVENIM OBEZI

În 1989 pe 3 decembrie apărea un articol în New York Times despre condițiile de viață prospere și românii gurmanzi care mănâncă prea mult, astfel se justifica introducerea de cartele alimentare pentru o hrănire rațională. Ceaușescu în grija lui de Tătuc al poporului avea grijă pentru sănătatea noastră.
După calcule gen otv-iste sau demne de zona crepusculară, Ministerul Sănătății vrea introducerea de noi taxe la mâncărurile de gen fast-food și dulciuri. Adică ceafa de porc să fie taxată pentru prevenirea obezității la români. O mai mare tâmpenie ca asta nu am mai auzit de mult. Am rămas la concluzia că în România nu ai cum să te plictisești. În fiecare zi trebuie să mai apară o aberație ieșită din scremuta minte a vreunui ageamiu de politician în funcții cheie aleși pe sprânceană. O întrebare domnilor care vă simțiți chiriași în țara dumneavoastră: cât de proști cred guvernanții că suntem? Adică cum se va face diferența dintre un mic românesc și un hamburger sau dintre un cheesburger și pârjoale moldovenești? Sau cum sunt definite dulciurile? Alimentele cu un anumit număr de glucide, după formă și culoare sau cum?
Asta să fie marea reformă și planul contracriză? Pensii impozitate, concedierea profesorilor ( că de la ei pornește tot răul ăsta), taxe pe chiftele?
Nu mi-am imaginat cum se poate să ne conducă nişte proşti. De fapt nu e vorba de prostie cât de ocupație, ei se fac că muncesc și plănuiesc, noi o încasăm ca în fiecare an din 89 încoace. Se amintea de fiecare dată în perioada alegerilor să ne facem datoria de a vota și cu acest șablon expirat ne îndesa pe gât, ca țăranilor lui Zaharia Stancu, botnița de a nu mai gândi. Datoria mea să votez ce? Niște Gargantua și Pantraguel care să ne explice cum poate crește economia din taxa pe carne tocată?
Deci încă o manea închinată reformei în România, taxa pe te miri ce.

REFORMA CARE ÎNGHEAȚĂ OBRAZUL ”DERBEDEILOR„

Au trecut alegerile, crăciunul, anul nou, acum e timpul să sacrificăm pentru îngrășarea bugetului cu 166 milioane de euro. De unde să tragi atâția bani dacă nu pe spinarea învățământului și a pensionarilor, în general a derbedeilor, prin restructurări și impozitare de pensii.
Învățasem să nu mă mai mire nimic și când am crezut că sunt imun la orice mâșăvie politică iar am rămas fără cuvinte la practica acestei reforme, bineînțeles pusă pe tavă de primul ministru, noul, nu cel vechi, adică tot Boc.
Generația de sacrifiu ( asta am tot auzit după 90 încoace) a trecut, s-a uscat pentru că s-a cam sacrificat tot ce era de sacrificat, asta am crezut cel puțin până la elucubrațiile de azi ale așa zisei reforme în care FMI-ul îmblânzit de sângele cadrelor didactice și pensionarilor va fi mai îngăduitor cu statul român. Praf în ochi aș spune raportat la datoria de 1000 de euro pe care o are fiecare cetățean asta ar însemna cam 7 euro. Deci încă o zbatere de rezolvare a crizei dar asta doar la nivelul spectacolului TV mereu în atenția publicului ca și cum cineva gândește acolo și din stoarcerea minții lui iese într-adevăr soluția salvatoare. Rămân foarte suspicios ca orice român, cum numai de aici se puteau găsi bani pentru acoperirea a nimic. Însă acest nimic e scump pentru cel care trăiește zilnic dintr-o pensie invizibilă pe cupon sau un salariu de profesor, dar insignifiant pentru bugetul alocat scenelor de pe plajă ale lui Ridzi, pentru zdrăngănicii campaniei electorale și culmea, asta e nouă, pentru Elena Udrea și Radu Berceanu cărora li s-a promis că ministerele domniilor lor să aibă bani suficienți la dispoziție.
Asistăm iar ca în mai toți anii la veșnica mascaradă și de îngenunchiare a fiecărui român. Ce mă surprinde este că fiecare a devenit mai resmnat și ori se închide în tenebroasele emisiuni Bahmuțiene, ori se gândește foarte serios că ar fi mai ideal să plătească impozite oricărui stat din Uniunea Europeană mai puțin România.

MANELIŞTII AU OCUPAT NOAPTEA DE REVELION TV
Parcă ceva mai rău decât în anii trecuţi, Revelionul 2010 a fost pe ecrane o combinaţie de mitocănie, sunete chinuit-orientale, exibări de ghiuluri şi râgâieli satisfăcute care se voiau simpatice.La un moment dat, pe la nouă şi ceva seara, ţara părea sub ocupaţie. Televiziunile aveau program de manele. Maneliştii se zbenguiau mondial, textele de prezentare erau şi ele mane­lizate, voioşia era de tip manea. Ma­ne­liştilor vechi, cu înre­gistrări la Roma şi Londra, li s-au adăugat minimaneliştii băştinaşi de ultimă extracţie.

Un micromanelist sufocat de o pălărie imensă imita campionii, regii şi împăraţii domeniului. Ăsta mic, pe nume de scenă Baby Minune, programat încă de la tăierea moţului pe geniul piscurilor (există o genă, cuvintele erau la fel de deştepte, simple, pe înţelesul tuturor - ăsta e rostul manelei) se dădea de ceasul morţii să convingă populaţia că el e viitorul. Pălăria îi ajungea la buricele dansatoarelor, iubitele cântate de el erau de la grupa mare, experinţa sa de viaţă se consuma între dramele şi bucuriile puse pe versuri de numele sacre Vijelie - Minune - Guţă.

Mi-am adus aminte de premoniţia lui Vanghelie. Deşi e grec şi urăşte manelele, Vanghelie prevestea că în zece ani va fi cel mai tare politician din România, că deocamdată stă cu mâna pe spătarul scaunului lui Geoană. În jurul orei 21:00 am avut vi­ziunea apocaliptică a avertismentelor vangheliene: peste zece ani maneliştii, care azi atacă în valuri la orice oră din zi sau noapte, invitaţi la orice paranghelie televizată, vor da ora exactă a naţiunii de Anul Nou. Simultan cu concertul de la Viena va fi concertul lui Baby la Operă şi al nepoţilor lui Salam, şcolit din fragedă pruncie la academia lui Bursuc. Exemplele bune sunt molipsitoare.

Marin Raica (Jurnalul Naţional)

Orice ar fi mi se pare oribilă ideea ca maneliştii să îmi prezinte ora exactă de revelion. Scârbos.

Nu mor caii când vor câinii !

Ciudat, un bătrân se uita la mine în timp ce îmi savuram cu lăcomie, la un bufet de stradă, cârnații făcuți la grătar, bruni închiși, bine rumeniți, foarte ademenitori. O clipă am crezut că e în căutarea unei persoane, bătrân cam la 70 de ani bine îmbrăcat palton de stofă gri, cu o pereche de pantofi de calitate și pantaloni la dungă foarte vechi dar se vedeau și acum umbra anilor buni purtați. Curios, când cineva mă privește vreau să imortalizez privirea pentru că ea vorbește mai mult despre sine decât orice altceva. Ochii aceia însă m-au condamnat la drama pe care aveam să o trăiesc împreună cu acel bătrân. Era flămând, se uita cu nesaț la ce mâncam. Nu știi dar foamea îți dă un aer aparte, te face mai sălbatic, pe cristalin încep să dispară urmele civilizației pe care ai asimilat-o atâta timp, devii mai vulnerabil și mai dependent de iluzie.
Rănit în propria nepăsare am vrut să îi dăruiesc banala porție de carne dar mi-a aruncat o privire de dispreț spunând că el a fost profesor universitar și că atât i-a mai rămas...foamea care îl chinuia, îl măcina în fiecare zi de fiecare dată mai apăsat, dar că nu vrea milă, vrea doar atât să nu mai fie dependent de hrană pentru că îi lipsește, vrea demnitate. Foamea te subjugă la umilință.
Am tresărit pentru că am avut revelația unei Românii înfometate dar care încearcă să își păstreze demnitatea la porțile Europei, excelentă prin istoria sa și rănită prin sacrficiile sale îmi părea o țară jefuită de însăși locuitorii ei.
Valorile zilelor noastre sunt uitate și înfometate special pentru că numai ele pot ridica România din incertitudinea în care se găsește. Teama robului care ajunge împărat este că într-o bună zi cel de drept își va revendica tronul. Sunt mulți ca acest bătrân lipsiți de sceptrul demnității de a fi român pentru că alții cu burți lăsate peste curea, gâfîind sub glodul de grăsime pusă straturi de-a lungul mandatelor, în ritm de manele cu lanțuri la gât groase ca și untura de pe inimile lor, delapidați de orice simț, creați de nu știu unde, aceștia sunt cei care prin obezitatea lor reduc pe alții la starea de inaniție. Dar închisoarea supraviețuirii te face mai puternic decât maneaua democrației. Așa că încă o dată în ciclul ăsta de prezentări te întreb pe tine de partea cui ești? De partea câinilor sau a cailor. Pentru că ”...nu mor caii când vor câinii...”

Ne trebuiesc patru arce una s-a dus!

Minunat, ultima găselniță a omenirii este că civilizatia străbună Maya a prezis că în anul 2012, se va produce un cataclism la nivel mondial, prin trecerea la o nouă epoca spirituala, plină de schimbari pentru omenire și asta am aflat-o, culmea, abia în anul 2009. Să fii avut oare vreo legătură cu prezidențialele din toamnă sau nu ? Cât despre mine sunt ferm convins că poporul maiaș avea dreptate dar la o scară mult mai mică și anume la sectorul de spiritualitate numit România.
Scriam într-o lucrare de licență despre comunicare și semantica termenului respectiv la români care ține mai mult de cuminecare, ideea de a te împărtăși. În perioada electorală am văzut cu adevărat împărtășirea cu mâna pe biblie a candidaților și mai mult de atât vorbele pline de aroganță ce au amuțit după alegerea președintelui culmea pentru binele populației. Rămân bulversat de împrumutul FMI cu scopul inițial de a echilibra moneda națională la euro și transformat foarte repede de fapt într-un puseu de amăgire salarială. Adică nu mai facem nimic cu banii împrumutați dar plătim salarii. Și eu care credeam că în sfârșit am găsit trambulina ce ne va propulsa deasupra crizei financiare.
Deci am înțeles, după ce am urmărit cu sufletul la gură iminenta dramă a sfârșitului lumii prin filmul regizorului Roland Emmerich , că mă aflu în pielea actorului John Cusack pentru că văd de fapt prăbușirea României mult mai reală prin înnecul care o să vină, un înnec de divertisment, cu alte cuvinte, de circ fără ”panem” dar la un nivel mult mai real decât în film. Întreb dacă cineva știe unde se află de fapt a patra arcă (aluzie la film) și dacă este cumva ea rezervată cu adevărat pentru un popor care a suferit prea mult. Răspunsul este la fiecare, aștept provocarea care mă va lipsi de cinismul și ironia cu care mă înnec zi de zi.