România verbului a fi

Bulevardul I.C . Brătianu la ora prânzului cu zgomote dincolo de absorția normală de decibeli, țevi de eșapament trepidând , automobile în demaraj sau înăbușind zvâcnirea nervoasă motivată de pedala accelerației, oameni grăbiți și peste toate o ploaie ușoară caldă de vară. De sus din birou aveam toată panorama vieții și eram mulțumit că pot admira această efervescență ritualică a verbului a fi, a exista, a înființa de la etaj de parcă nimic nu m-ar fi atins. Eram mulțumit în confortul tronului meu de indolență și ignoranță. Am observat mai târziu că în peisajul acesta monden ceva făcea discordanță, nu se încadra perfect, ieșea din matca obișnuitului, culmea tocmai al acelui ritualic cotidian. Era o femeie în vârstă într-un costum autentic popular, murdară, anorexică cu o bocceluță pe un baston ce îl purta pe umăr. Părea smulsă din tablourile lui Grigorescu, mai mult atemporală, călătorea din secole trecute. Stătea la marginea trotuarului pregătită să traverseze bulevardul ca un gest sinucigaș. Încremenisem, vedeam în fața mea o scenă neobișnuită și nimeni nu bănuia ce se va întâmpla. A așezat primul pas, a privit în laterale și-a îndreptat apoi privirea în pământ continuînd să traverseze foarte încet. A urmat un amalgam de scrâșnete de roți, frâne ,asfaltul terorizat de dungile negre ale cauciucului încins apoi inevitabil înjurători, strigăte, un întreg coșmar de furii ale șoferilor asistenți fără voia lor la scenă. Printre toți cu privirea fixă în pământ trecea femeia, nu trăda nici o emoție de teamă ci doar durere, multă durere neștiută. A trecut de partea cealaltă . Am coborât și i-am întins niște bani, s-a uitat la mine cu o blândețe rar întâlnită. Nu a zis nimic, a luat banii ca pe o povară a faptului că și a adus aminte de viață, că trebuie să trăiască, să mănânce, să meargă în continuare în drumul ei fără rost. Urmărind-o cu privirea până la primul semafor am observat că nu cerșea dar avea același mers constant în portul popular ciudat și murdar. O întâmplare bizară care mă duce cu gândul la o Românie în aceași situație, la un neam îmbrăcat în tradițiile sale, în portul și identitatea lui genetică ciudată care traversează o Europă ce îl consideră sălbatic nepermis de inopinant și atipic. În această Europă civilizată verbul a fi este egal cu cel de a avea iar neamul românesc obișnuit de mult cu tributul poverii conspirațiilor încearcă să își însușească acest verb ca ultima redută pentru a fi în rândul tuturor popoarelor civilizate. Atunci se produce dezacordul pentru că noi nu suntem aclimatizați cu posesia și de aceea în această națiune și nu neam, se nasc monștrii. Dar neamul traversează atemporal bulevardul sălbatic al unei Europe lipsită înțelegere pentru că noi nu credem într-un conglomerat de popoare ci doar în popoare separate în principii și identități diferite. O întâmplare din al doilea război mondial reduce din elanul oricărui de a mai condamna România la slăbiciune și doar atât. Luptam împotriva avioanelor americane, încă eram aliați cu nemții iar raportul era de un avion românesc la treizeci de avioane americane. În vremuri contemporane a sunat o întrebare interesantă adresată unuia dintre supraviețuitorii aviatori români: - De ce vă ridcați totuși de la sol cu avioanele dacă știați că raportul este așa de mare și nu aveați practic nici o șansă? Răspunsul: - Așa, ca să se știe că România nu e sat fără cîini..... Simplitatea virtuții exprimate în chip neoaș face parte din experiența României căruia cei străini în clipe de tragedie încă o mai îndeamnă la răbdare. Căruia șoferii automobilelor de lux frînează nervos în fața acestui impediment, neamul care se încăpățânează să nu moară, căruia chiar dacă l-ai ironiza ca amăgire în tragedia înnecaților cu biciclete și ciocolată , nu uită. Dar neamul nu mai rabdă și alege soluția traversării spre suicid. Sute de tineri părăsesc țara în timp ce mitingurile împotriva sărăciei, furtului, demonizării se țin cu chef de bere, mici și pamflete tipic manelist. Tragedia este că nu ne vede nimeni. Vom reuși oare să traversăm sau ne vom înneca în noianul de inundații pline de tupeu și mizerie spirituală în care Dumnezeu este impersonalul fatalist în fața căruia nu ai ce zice. Suntem gata să schimbăm sensul verbului a fi cu a avea? Atunci vom fi părăsiți de noi înșine, de viață și de Dumnezeul eliberator care dorește regenerarea unui neam sinucigaș.

eternitatea în 60 de secunde

Vibrația pe care o simți în conglomeratul asfaltului de oameni grăbiți te răpește timpului și ai impresia că totul se petrece într-o viteză în care entități ca și tine nu țin pasul. Claxon, înjurătură, strigăte, totul într-o fracțiune de secundă pentru ca apoi să se repete. Lumina cade altfel pe meridianul pământului, epicentrul se mișcă nu mai rămâne în fixația orei 17. Toate astea bulversează logica mea în care nimic nu este bun sau rău ci doar adevărat sau fals, fals nu însemnând răul sau binele. Oamenii care așteaptă autobuzul sacrificând timpul în van pentru transportul care nu mai vine, râd în sinea mea și trec pe lângă ei, pentru că am câștigat destul timp și am lăsat în urmă pierduții. Și tocmai atunci când mă simțeam stăpân pe orice schimbare care nu ar fi în stare să mă ia prin suprindere am încremenit în MINUTUL de 60 de secunde. Ce nebunie ar spune oricine minnutul are întotdeauna 60 de secunde. Dar cum rămâne că în secundele astea atât de prețiose și banale se ascunde eternitatea unei ciudățenii? Că aglomerația devine spațiu infinit de mare pentru atomul gândului ce l-ai prins. Bună seara și taci. S-a rupt tot ce știai despre viață toți din jur dispar și inima ta refulează într-o încercare neputincioasă de a aminti organismului că ești încă viu. Dar nu mai ești de mult chiar începând din secunda 1 căci până la ultima secundă 59 poate fi o veșnicie. Încremenire totală, liniște și dispariție. Ești de pe acum într-o CIUDată eternitate pe care nu ți-ai dorit-o dar a venit pe neașteptate. Toată doctrina despre regula vieții, despre generala suferință a iubirii devin nule și ilicite, în lumea eternității secundei nu există legi ,constituție ci doar încremenire. Asta mă șocheză dar nu pot exprima durerea sfinxului decât fiind temporal de aceea inconștiența mea din 60 de secunde nu mi-a dat drept la replică.Vocabularul, literele, cuvintele, deveneau peiorative pentru că spațiul acesta necesar de dureros nu avea gramatică totul era amestecat în neînțelesuri, mai mult interjecțtii ca pfffffffffff pe care nu le poți traduce decât după ce ai pășit pragul celor 60 de secunde. Marcat ca ropotul ploii de departe a revenit secunda din minutul celălalt care nu mai aparținea eternității. M-am scuturat ca de greutatea clipei care încă mă împovăra cu dulcele și amarul acestei experiențe. Doresc tuturor să se întâlnească în intervalul descris mai sus acolo în lumea acelor secunde șocul s-ar putea să fie mare dar compensator față de o viață anostă.