15 iulie 2010

România verbului a fi

Bulevardul I.C . Brătianu la ora prânzului cu zgomote dincolo de absorția normală de decibeli, țevi de eșapament trepidând , automobile în demaraj sau înăbușind zvâcnirea nervoasă motivată de pedala accelerației, oameni grăbiți și peste toate o ploaie ușoară caldă de vară. De sus din birou aveam toată panorama vieții și eram mulțumit că pot admira această efervescență ritualică a verbului a fi, a exista, a înființa de la etaj de parcă nimic nu m-ar fi atins. Eram mulțumit în confortul tronului meu de indolență și ignoranță. Am observat mai târziu că în peisajul acesta monden ceva făcea discordanță, nu se încadra perfect, ieșea din matca obișnuitului, culmea tocmai al acelui ritualic cotidian. Era o femeie în vârstă într-un costum autentic popular, murdară, anorexică cu o bocceluță pe un baston ce îl purta pe umăr. Părea smulsă din tablourile lui Grigorescu, mai mult atemporală, călătorea din secole trecute. Stătea la marginea trotuarului pregătită să traverseze bulevardul ca un gest sinucigaș. Încremenisem, vedeam în fața mea o scenă neobișnuită și nimeni nu bănuia ce se va întâmpla. A așezat primul pas, a privit în laterale și-a îndreptat apoi privirea în pământ continuînd să traverseze foarte încet. A urmat un amalgam de scrâșnete de roți, frâne ,asfaltul terorizat de dungile negre ale cauciucului încins apoi inevitabil înjurători, strigăte, un întreg coșmar de furii ale șoferilor asistenți fără voia lor la scenă. Printre toți cu privirea fixă în pământ trecea femeia, nu trăda nici o emoție de teamă ci doar durere, multă durere neștiută. A trecut de partea cealaltă . Am coborât și i-am întins niște bani, s-a uitat la mine cu o blândețe rar întâlnită. Nu a zis nimic, a luat banii ca pe o povară a faptului că și a adus aminte de viață, că trebuie să trăiască, să mănânce, să meargă în continuare în drumul ei fără rost. Urmărind-o cu privirea până la primul semafor am observat că nu cerșea dar avea același mers constant în portul popular ciudat și murdar. O întâmplare bizară care mă duce cu gândul la o Românie în aceași situație, la un neam îmbrăcat în tradițiile sale, în portul și identitatea lui genetică ciudată care traversează o Europă ce îl consideră sălbatic nepermis de inopinant și atipic. În această Europă civilizată verbul a fi este egal cu cel de a avea iar neamul românesc obișnuit de mult cu tributul poverii conspirațiilor încearcă să își însușească acest verb ca ultima redută pentru a fi în rândul tuturor popoarelor civilizate. Atunci se produce dezacordul pentru că noi nu suntem aclimatizați cu posesia și de aceea în această națiune și nu neam, se nasc monștrii. Dar neamul traversează atemporal bulevardul sălbatic al unei Europe lipsită înțelegere pentru că noi nu credem într-un conglomerat de popoare ci doar în popoare separate în principii și identități diferite. O întâmplare din al doilea război mondial reduce din elanul oricărui de a mai condamna România la slăbiciune și doar atât. Luptam împotriva avioanelor americane, încă eram aliați cu nemții iar raportul era de un avion românesc la treizeci de avioane americane. În vremuri contemporane a sunat o întrebare interesantă adresată unuia dintre supraviețuitorii aviatori români: - De ce vă ridcați totuși de la sol cu avioanele dacă știați că raportul este așa de mare și nu aveați practic nici o șansă? Răspunsul: - Așa, ca să se știe că România nu e sat fără cîini..... Simplitatea virtuții exprimate în chip neoaș face parte din experiența României căruia cei străini în clipe de tragedie încă o mai îndeamnă la răbdare. Căruia șoferii automobilelor de lux frînează nervos în fața acestui impediment, neamul care se încăpățânează să nu moară, căruia chiar dacă l-ai ironiza ca amăgire în tragedia înnecaților cu biciclete și ciocolată , nu uită. Dar neamul nu mai rabdă și alege soluția traversării spre suicid. Sute de tineri părăsesc țara în timp ce mitingurile împotriva sărăciei, furtului, demonizării se țin cu chef de bere, mici și pamflete tipic manelist. Tragedia este că nu ne vede nimeni. Vom reuși oare să traversăm sau ne vom înneca în noianul de inundații pline de tupeu și mizerie spirituală în care Dumnezeu este impersonalul fatalist în fața căruia nu ai ce zice. Suntem gata să schimbăm sensul verbului a fi cu a avea? Atunci vom fi părăsiți de noi înșine, de viață și de Dumnezeul eliberator care dorește regenerarea unui neam sinucigaș.

5 comentarii:

  1. si mai ziceai de poeziile mele ca sunt prea fataliste:|

    RăspundețiȘtergere
  2. Dar Romania E sat fara caini si asa va fi mereu. Avem in spate niste dulai mari care ne sufla de sub nas cele mai mari companii si uzine, niste buldogicare ne conduc si alti maidanezi care cica ne vor scoate din criza daca demitem buldogii. Avem o Romanie batrana si imbracata in straie populare care nu vede nicio trecere de pietoni in nebunia mondiala...si uite-asa ne da FMI cate o bucata de paine, pe transe, pe care-o impartim cu alti dulai. Si uite-asa suntem mereu nesatui, murdari si fara abilitati de orientare...dupa treceri de pietoni!
    Si daca ma buseste gradul ala minim de optimism vreodata, gandul ca dupa un dumicat de paine nu voi avea niciodata un pahar de apa, ma face mai pesimista...

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  4. Buna ziua
    Imi cer scuze ca va deranjez insa va scriu pentru a va propune sa facem un schimb de linkuri - 3 way link exchange - in sensul ca eu voi pune linkul dumneavoastra pe http://i-love-iasi.blogspot.com/ iar dumneavoastra imi adaugati un link catre http://iasi365.com cu titlul Program liga 1.
    Daca doriti sa facem schimbul doresc sa-mi spuneti titlul linkului dumneavoastra( adresa mea de mail este iacob_ctin@yahoo.com).
    O zi buna va doresc

    RăspundețiȘtergere